Stoc epuizat
Spinoza. Capricii
149,00 MDL
Prin acest text Autorul, personaj el însuşi în Spinoza. Capricii, se situează polemic faţă de toată proza creată până la el, act de nebunie sau de eroism artistic. Fiindcă vrea să elaboreze un roman fără o istorie anume, deci un text care să nu poată fi povestit. Aşa că inventează câţiva naratori care îşi spun, fiecare dintre ei, partea lor de adevăr în ceea ce priveşte trama poliţistă care leagă segmentele disparate într-un lot comun: cine a ucis-o pe Emma B.? Se creează astfel un labirint narativ în care cititorul rătăceşte fără să aibă un fir al Ariadnei, adică un subiect de geneză clasică, în care toate să se rânduiască precum în prescripţiile seculare: expoziţie, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul.
Totodată romanul are o evidentă miză textualizantă. Autorul, care poate fi Domnul B. sau poate chiar Val Butnaru, Autorul autor – în acest roman nimic nu e sigur, totul pluteşte în vag!... – adoptă frecvent un discurs autoreferenţial, implicând într-un fel şi cititorul în voit încâlcitul narativ, descoperindu-i acestuia urzeala tramei şi, dacă vreţi, devoalând secretele scrierii unui text de roman, dar şi nevralgiile ulterioare legate de recepţia critică a prozei respective.
Ajuns la finalul romanului, cititorul va parcurge ultima frază, suprimată abrupt la jumătate (De fapt, fraza neterminată trimite spre începutul romanului, astfel sugerându-se ideea unui ciclu închis. Ori poate a unei reluări), şi se va trezi, uimit, într-o capcană dilematică. Deoarece va trebui să decidă pentru sine ce e cu acest roman care (pare!) lipsit de inerenţa unei fabule: e un răsunător eşec epic ori e o probă de mare virtuozitate literară?
Opţiunea a doua va fi privilegiul unui cititor neapărat cult.
Eugen Lungu
Stoc epuizat
Spinoza. Capricii
149,00 MDL
Prin acest text Autorul, personaj el însuşi în Spinoza. Capricii, se situează polemic faţă de toată proza creată până la el, act de nebunie sau de eroism artistic. Fiindcă vrea să elaboreze un roman fără o istorie anume, deci un text care să nu poată fi povestit. Aşa că inventează câţiva naratori care îşi spun, fiecare dintre ei, partea lor de adevăr în ceea ce priveşte trama poliţistă care leagă segmentele disparate într-un lot comun: cine a ucis-o pe Emma B.? Se creează astfel un labirint narativ în care cititorul rătăceşte fără să aibă un fir al Ariadnei, adică un subiect de geneză clasică, în care toate să se rânduiască precum în prescripţiile seculare: expoziţie, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul.
Totodată romanul are o evidentă miză textualizantă. Autorul, care poate fi Domnul B. sau poate chiar Val Butnaru, Autorul autor – în acest roman nimic nu e sigur, totul pluteşte în vag!... – adoptă frecvent un discurs autoreferenţial, implicând într-un fel şi cititorul în voit încâlcitul narativ, descoperindu-i acestuia urzeala tramei şi, dacă vreţi, devoalând secretele scrierii unui text de roman, dar şi nevralgiile ulterioare legate de recepţia critică a prozei respective.
Ajuns la finalul romanului, cititorul va parcurge ultima frază, suprimată abrupt la jumătate (De fapt, fraza neterminată trimite spre începutul romanului, astfel sugerându-se ideea unui ciclu închis. Ori poate a unei reluări), şi se va trezi, uimit, într-o capcană dilematică. Deoarece va trebui să decidă pentru sine ce e cu acest roman care (pare!) lipsit de inerenţa unei fabule: e un răsunător eşec epic ori e o probă de mare virtuozitate literară?
Opţiunea a doua va fi privilegiul unui cititor neapărat cult.
Eugen Lungu
Stoc epuizat
Patimile după Iov
159,00 MDL
„Val Butnaru a intrat în ziaristică nu pe porţile înguste ale micului „fapt divers”, ci a atacat din start marile noastre probleme istorico-sociale. Romancierul Val Butnaru se arată în continuare preocupat de aceleaşi stringenţe istorice.
“Patimile după Iov” este romanul-frescă ce ne lipsea şi pe care îl aşteptăm de mult. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). Ucigătoarele zigzaguri ale istoriei – a doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Acolada narativă cuprinde câteva generaţii ale acestei dinastii: de la stră-străbunicul Ioan Iov, „care a votat Unirea Principatelor în 1859”, până la ultimul vlăstar, Mitru, ziarist ce transmite ştiri pentru Europa Liberă în toiul luptelor cu separatiştii transnistreni.
Romanul are două mize livreşti distincte: una biblică, profund simbolică, reangajând mitul lui Iov, omul care avea de toate şi trăia în îndestulare, preamulţumit de norocosul său destin. La un moment dat însă binele se întoarce în antipodul său, Iov fiind lovit de toate nenorocirile. I se ia pe rând totul, personajul fiind supus celor mai devastatoare suferinţe. Proza lui Val Butnaru reactivează parcă scenariul biblic, blestemul abătându-se asupra întregului neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu. Nicio pacoste posibilă nu-i ocoleşte: jaful, violul, exilul, trădarea, recluziunea, barbaria străinului şi ticăloşia aproapelui, dezrădăcinarea etnică etc., etc.
Dincolo de această pistă veterotestamentară, există o alta, cultă, de ordin strict literar, prin discreta şi aluziva referire – mai mult în subtext – la celebrul Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Numai că ceea ce pentru sublocotenentul Drogo era o iluzorie ameninţare (pe care tânărul militar şi-o dorea febril!), pentru ţăranii din Bisericuţa invazia e un pericol cât se poate de iminent – „tătarii” năvălesc periodic aducând cu ei pârjol şi înjosire.
Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.”
Eugen Lungu
Stoc epuizat
Patimile după Iov
159,00 MDL
„Val Butnaru a intrat în ziaristică nu pe porţile înguste ale micului „fapt divers”, ci a atacat din start marile noastre probleme istorico-sociale. Romancierul Val Butnaru se arată în continuare preocupat de aceleaşi stringenţe istorice.
“Patimile după Iov” este romanul-frescă ce ne lipsea şi pe care îl aşteptăm de mult. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). Ucigătoarele zigzaguri ale istoriei – a doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Acolada narativă cuprinde câteva generaţii ale acestei dinastii: de la stră-străbunicul Ioan Iov, „care a votat Unirea Principatelor în 1859”, până la ultimul vlăstar, Mitru, ziarist ce transmite ştiri pentru Europa Liberă în toiul luptelor cu separatiştii transnistreni.
Romanul are două mize livreşti distincte: una biblică, profund simbolică, reangajând mitul lui Iov, omul care avea de toate şi trăia în îndestulare, preamulţumit de norocosul său destin. La un moment dat însă binele se întoarce în antipodul său, Iov fiind lovit de toate nenorocirile. I se ia pe rând totul, personajul fiind supus celor mai devastatoare suferinţe. Proza lui Val Butnaru reactivează parcă scenariul biblic, blestemul abătându-se asupra întregului neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu. Nicio pacoste posibilă nu-i ocoleşte: jaful, violul, exilul, trădarea, recluziunea, barbaria străinului şi ticăloşia aproapelui, dezrădăcinarea etnică etc., etc.
Dincolo de această pistă veterotestamentară, există o alta, cultă, de ordin strict literar, prin discreta şi aluziva referire – mai mult în subtext – la celebrul Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Numai că ceea ce pentru sublocotenentul Drogo era o iluzorie ameninţare (pe care tânărul militar şi-o dorea febril!), pentru ţăranii din Bisericuţa invazia e un pericol cât se poate de iminent – „tătarii” năvălesc periodic aducând cu ei pârjol şi înjosire.
Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.”
Eugen Lungu
Stoc epuizat
Hipnotic
110,00 MDL
La o conferință internațională a istoricilor de la București, se întâlnesc doi bărbați tineri. Primul – Profiri Alexandrovici Svidrigailov, este un renumit istoric din Sankt-Petersburg, împătimit de Napoleon. Și mai renumit va deveni peste douăzeci de ani când o va omorî pe Marina, o studentă de care este îndrăgostit și, îndesându-i corpul tranșat în două valize, o va aruncă în Fontanka. Cel de-al doilea – Inocențiu Mavrogheni (prenume dobândit în timpul anilor de sihăstrie), e un istoric anonim din Chișinău, în schimb descendent (sau, poate un pretins descendent) al domnitorului Munteniei Nicolae Mavrogheni. Peste douăzeci de ani, în urma unui compromis moral, Inocențiu va deveni Ministru al Educației într-un guvern socialist. El mai are doi frați: unul e medic psihoterapeut, împătimit de hipnoză, celălalt – un declamator, angajat al Filarmonicii, dar și informator KGB care nu-și poate potoli zelul de turnător chiar și după ce dosarul lui a fost ars în curtea instituției, el continuând să-și depună săptămânal delațiunile la căsuța poștală nr.32. Sora lor vitregă, Hortensia, este o nimfomană și o piromană, dar și poeta care pretinde că scrie romanul Hipnotic. Chiar dacă nu se agreează, personajele sunt nevoite să constate la un moment dat (frații întrunindu-se, pe timp de pandemie, la doctor acasă, cu prilejul celor 40 de zile de la moartea tatălui lor) că viețile lor se intercalează într-un mod inexplicabil, misterios chiar, cu cea a lui Svidrigailov, iar destinele le sunt modelate de cele două mari figuri istorice: împăratul corsican al Franței și domnitorul fanariot al Țării Românești.
Stoc epuizat
Hipnotic
110,00 MDL
La o conferință internațională a istoricilor de la București, se întâlnesc doi bărbați tineri. Primul – Profiri Alexandrovici Svidrigailov, este un renumit istoric din Sankt-Petersburg, împătimit de Napoleon. Și mai renumit va deveni peste douăzeci de ani când o va omorî pe Marina, o studentă de care este îndrăgostit și, îndesându-i corpul tranșat în două valize, o va aruncă în Fontanka. Cel de-al doilea – Inocențiu Mavrogheni (prenume dobândit în timpul anilor de sihăstrie), e un istoric anonim din Chișinău, în schimb descendent (sau, poate un pretins descendent) al domnitorului Munteniei Nicolae Mavrogheni. Peste douăzeci de ani, în urma unui compromis moral, Inocențiu va deveni Ministru al Educației într-un guvern socialist. El mai are doi frați: unul e medic psihoterapeut, împătimit de hipnoză, celălalt – un declamator, angajat al Filarmonicii, dar și informator KGB care nu-și poate potoli zelul de turnător chiar și după ce dosarul lui a fost ars în curtea instituției, el continuând să-și depună săptămânal delațiunile la căsuța poștală nr.32. Sora lor vitregă, Hortensia, este o nimfomană și o piromană, dar și poeta care pretinde că scrie romanul Hipnotic. Chiar dacă nu se agreează, personajele sunt nevoite să constate la un moment dat (frații întrunindu-se, pe timp de pandemie, la doctor acasă, cu prilejul celor 40 de zile de la moartea tatălui lor) că viețile lor se intercalează într-un mod inexplicabil, misterios chiar, cu cea a lui Svidrigailov, iar destinele le sunt modelate de cele două mari figuri istorice: împăratul corsican al Franței și domnitorul fanariot al Țării Românești.