Rebeliunea Nelly Cozaru

Atelierul din strada Patrice e un document afectiv care îmbogăţeşte considerabil bibliografia Andrei Sârbu. Nervul epic al discursului e uşor sentimentalizat pe alocuri, dar registrul narativ a câştigat enorm prin faptul că autoarea a evitat o expunere fad-cronologică (s-a născut…, a absolvit…, a expus ş.a.m.d.). Dimpotrivă, Antonina Sârbu a dat întâietate unor secvenţe de tip flashback într-o succesiune, am putea spune, aleatorie, aşa cum le-a smuls din memorie voia hazardului mnemotehnic. Chiar dacă unele secvenţe reiau acelaşi moment, acesta e însă revăzut din alt unghi, întâmplarea sau reflecţia completându-se cu un surplus afectiv sau informaţional. Cartea are astfel o structură mozaicală, diversificată, care nu lasă în niciun caz cititorul să moţăie. Deşi subiectul Andrei Sârbu îmi era destul de cunoscut, eu am citit-o ca pe un roman în care viaţa bate de o sută de ori filmul! Sper că, odată întoarsă ultima filă a volumului, Atelierul din strada Patrice să vă lase şi dvs. aceeaşi senzaţie.Eugen Lungu

Ultimul dialog este o carte-mărturisire al cărei personaj principal este Constanța Târțău. Actrița se produce parcă într-un ultim rol, jucat de astă dată în culisele amurgului. Evocările sale sunt dramatice, dure, pe alocuri necruțătoare, în primul rând cu sine, dar și cu mulți dintre cei pe care i-a cunoscut. Cea mai mare parte a volumului îl constituie un dialog de proporții inițiat de Antonina Sârbu. Convorbirea a durat ani la rând, de aceea sunt frecvente reluările, dar de fiecare dată sub alt unghi și sub alt regim emoțional. Întrebările o întorc în copilărie, la anii de studii, la scenă, la partenerii din spectacole și la relațiile dure ale unui sistem politic care nu a fost nici pe departe tolerant cu oamenii de creație.   În partea a doua, cartea include un șir de interviuri ale Antoninei Sârbu cu prietenii sau colegii care au cunoscut-o îndeaproape pe actriță, care i-au urmărit zbaterile, înălțările și inconveniențele pe care le-a suportat în permanență: perfidia șefilor, invidiile, reaua-credință, indiferența, iar la apusul vieții, mizeria crasă care o măcina. Ca într-un scenariu urât, Constanța Târțău, gloria de altădată a teatrului moldovenesc, sfârșea în întuneric – orbise – și într-o izolare pe care și-a autoimpus-o din pudoarea sărăciei.