Avionul mirosea a peşte

Romanul e scris, camusian, de la persoana I singular. Mihai Loghin, protagonistul, îşi mărturiseşte, printr-o ficţiune în ficţiune, propria istorie, care seamănă cu o trecere degradantă prin bolgiile infernului, la un capăt fiind penitenciarul, la celălalt aşteptându-l, ca o altă gură de capcană, casa de nebuni. Proza nu omite nimic din scârboşeniile prezentului: mafia tentaculară, ţinând în ventuzele ei şi marii demnitari, dar şi victimele colaterale, mizeria care mână peste hotare mai ales femeile, o viaţă sentimentală paralizată de sărăcie şi neputinţă, care anulează sau dedublează personalitatea, violenţa, mârlănia ordinară etc., etc. Toată istoria are ca fundal un plan virtual-mitic, profund simbolic, sugerând prin seninătatea şi calmul blajinilor o alternativă pentru lumea păcătoasă şi feroce de aici. După Cubul de zahăr (apărut 1991, o altă ediţie în 2005), Nicolae Popa e la a doua experienţă a prozei de proporţii. Prin Avionul mirosea a peşte, scriitorul îşi verifică la modul practic certitudinea că doar romanul prezintă proba sigură a maturităţii unei literaturi şi că doar acest gen poate „încăpea“ viaţa în toate zvârcolirile şi grimasele ei, de la tragic la trivial. În felul acesta, romanul nu e numai al prezentului, ci şi al viitorului, în el rămânând cristalizată clipa efemeră de azi.