Mihai Dolgan. De ce au plâns ghitarele?

Teo Chiriac ne pune pe masă o carte dificilă, solicitantă, o meditație când poetică, când filozofică, dar de fiecare dată profundă asupra lumii, creației, locului pe care îl avem în aceasta și temeiului pentru care existăm. O adevărată psihomahie, în care scriitorul izbutește să-și formuleze, la capătul unei bătălii extenuante cu propriile sale stări și idei, virtuți și vicii, atât crezul etic, cât și pe cel artistic, un crez ce poate arunca o lumină nouă inclusiv peste volumele sale de poezie publicate după 1996 încoace. “Fricțiunea dintre totul și nimic” s-a născut ca o provocare pentru autorul ei și va deveni, cu certitudine, o provocare pentru toți cei care o vor citi sau reciti. Și chiar dacă nu vom avea cu toții antene pentru quasarii lui Teo Chiriac, care emit dintr-o galaxie demult pierdută în hăurile timpului, îi vom aprecia efortul de a ne spune lucruri importante despre lumea de azi în preafrumoasa Limbă a lumii de ieri, o lume care năzuia și căuta adevărul și care credea cu sfințenie că atât viața, cât și cuvintele au întotdeauna un sens și că, tocmai de aceea, merită o formă aleasă. Iar pentru a înțelege ideea principală a cărții, nu este neapărat nevoie de „rigoare matematică, luciditate de diamant și suflet rănit”, ci de puțin curaj și de multă onestitate, atât cât să recunoaștem, alături de autor, că noua barbarie de azi este chiar acea gaură neagră care s-a format după explozia culturii de ieri și că, în iureșul nostru haotic, am ajuns să absorbim de-a valma și să distrugem totul din jur, inclusiv lumina care ne călăuzise pe vremuri. Adrian Ciubotaru