Mihail Grecu

Miliţa Petraşcu a fost o artistă a veacului ei, care a trăit intens şi a marcat cu harul şi iniţiativele sale ambianţa artistică interbelică, într-un moment în care arta românească cunoştea un excepţional moment de efervescenţă. Iubită sau antipatizată, Miliţa nu lăsa pe nimeni indiferent. Prietenii i-au păstrat o amintire durabilă şi i-au creionat portrete care mărturisesc impresia puternică ce o exercita asupra celor din preajma ei. Cella Delavrancea scrie despre „râsul ei care ţâşnea ca un fulger şi destăinuia toată firea ei, ironică, duioasă, mândră, violentă, veselă şi chiar tragică, astfel cum arătau ochii ei de o transparenţă de azur“ – „privirea lui Hamlet“, cum îi plăcea Cellei să spună. Şi tot ea îşi aminteşte că „timpul, când te aflai în preajma ei, nu se mişca. Glasul îi vibra, lega între ele cuvintele printr-un vaier nedesluşit, aburind sensul concret, dar suscitând în juru-i o preciziune spirituală cu orizont larg deschis imaginaţiei. De statură scundă, Miliţa da impresia unei stânci pe care nici un val n-o va zdruncina. Mîinile mici şi fine au supus deopotrivă lutul şi marmora pentru că în creierul ei strălucea sufletul hotărât al unui mare sculptor... Un optimism invincibil sfida şi biruia cu vijelie obstacolele exterioare“.