Spinoza. Capricii

Prin acest text Autorul, personaj el însuşi în Spinoza. Capricii, se situează polemic faţă de toată proza creată până la el, act de nebunie sau de eroism artistic. Fiindcă vrea să elaboreze un roman fără o istorie anume, deci un text care să nu poată fi povestit. Aşa că inventează câţiva naratori care îşi spun, fiecare dintre ei, partea lor de adevăr în ceea ce priveşte trama poliţistă care leagă segmentele disparate într-un lot comun: cine a ucis-o pe Emma B.? Se creează astfel un labirint narativ în care cititorul rătăceşte fără să aibă un fir al Ariadnei, adică un subiect de geneză clasică, în care toate să se rânduiască precum în prescripţiile seculare: expoziţie, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul.

Totodată romanul are o evidentă miză textualizantă. Autorul, care poate fi Domnul B. sau poate chiar Val Butnaru, Autorul autor – în acest roman nimic nu e sigur, totul pluteşte în vag!… – adoptă frecvent un discurs autoreferenţial, implicând într-un fel şi cititorul în voit încâlcitul narativ, descoperindu-i acestuia urzeala tramei şi, dacă vreţi, devoalând secretele scrierii unui text de roman, dar şi nevralgiile ulterioare legate de recepţia critică a prozei respective.

Ajuns la finalul romanului, cititorul va parcurge ultima frază, suprimată abrupt la jumătate (De fapt, fraza neterminată trimite spre începutul romanului, astfel sugerându-se ideea unui ciclu închis. Ori poate a unei reluări), şi se va trezi, uimit, într-o capcană dilematică. Deoarece va trebui să decidă pentru sine ce e cu acest roman care (pare!) lipsit de inerenţa unei fabule: e un răsunător eşec epic ori e o probă de mare virtuozitate literară?

Opţiunea a doua va fi privilegiul unui cititor neapărat cult.

Eugen Lungu