Strada cu trandafiri

"După cum afirmă și autorul în discuțiile cu puținii săi amici literari – Marcel Gherman este un solitar atât prin fire, cât și prin natura căutărilor sale artistice –, "Cartea viselor" se înscrie în curentul pe care unii critici și istorici literari îl numesc cyberpunk. „Postcyberpunk”, mai precizează autorul, dar cred că o face dintr-un ușor snobism, mai ales că nici primul termen și nici derivatul său nu definesc o arie de preocupări literare clar delimitată de celelalte. /.../ În prozele sale scurte, Marcel Gherman rămâne în cadrul virtual al cyberpunkului, păstrând atmosfera atât de specifică lumilor lui Philip K. Dick sau William Gibson, populate de androizi, hackeri și oi electrice. Cu toate acestea, scriitorul evită intriga și alte elemente ale conflictului, apelând la notația (nu și la parabola) de tip borgesian și mărginindu-se la efecte vizuale. Afixul post, atât de important pentru autor – se creează impresia că cyberpunkul e doar remorca, fie și conceptuală, a acestui prefix –, camuflează adevărata sa sensibilitate, ce trebuie căutată mai curând în filmele lui Ron Fricke (Baraka) și Godfrey Reggio (Koyaanisqatsi). În ambele producții, se practică un soi de cinematografie pură, filmele constând dintr-o succesiune de secvențe, înlănțuite aparent după o logică a oniricului. De fapt, citind prozele lui Marcel Gherman, ai în față aceleași reprezentări dinamice, dar fără actori și replici propriu-zise. Imaginile nu se derulează pe fundalul unor compoziții muzicale, ca în Baraka, de pildă, ci transpun în limbaj verbal experiențele liminale ale transelor, viselor și altor realități mediane între viață și moarte." (Adrian Ciubotaru)