Человек-аквариум

Antologia „Poetule, piaptănă-ți părul!” însumează cincisprezece poeți neerlandezi contemporani: de la Cees Nooteboom, născut în 1933, până la Hannah van Binsbergen, născută în 1993. Între cei doi, descoperim poeți diferiți, precum K. Schippers (care vine dinspre Dada), H.C. ten Berge și Arnoud van Adrichem (buni cunoscători ai poeziei din SUA), Menno Wigman (mlădiță a „fin de siècle”), Marije Langelaar (venită dinspre artele plastice)... În prefața volumului, Jan H. Mysjkin descrie evoluția poeziei neerlandeze, de la poezia experimentală a anilor ´50 până la poezia Generației 2000 din Țările de Jos. De-a lungul deceniilor, se regăsesc succesiv tendințe neorealiste, neoromantice, postmoderne, scenice ș.a. Antologia oferă o panoplie de forme diverse, chiar contradictorii, fără a avea parti-pris-uri. Dacă poezia neerlandeză a fost dominată o jumătate de secol de certuri între poetici rivale, începând cu noul mileniu, descoperim un peisaj multiplu, dinamic și pașnic. Tatjana Daan, directoare a Festivalului Poetry International de la Rotterdam din 1996 până în 2003, susținea că „poezia neerlandeză s-a lărgit enorm la nivelul limbajului și al tematicii. Poezia nu mai este condamnată la a sta pe un raft izolat în librăriile bune. Tradiția unei arte orientate spre scriitură, care are drept țintă un public-cititor, continuă cu o forță intactă, însă, grație poeților care se adresează mai degrabă unui public-auditoriu, poezia nu mai este destinată preponderent specialiștilor literari sau academicienilor. Poezia a devenit mai vizibilă, a obținut o audiență mai largă.”

Deși autoarea avertizează din capul locului că Poezia BASA „nu este o istorie a poeziei române din Basarabia, nu este un eseu despre evoluția acestui gen literar în stânga Prutului și nici o monografie“, impresia generală pe care ți-o lasă volumul e de ansamblu bine gândit și bine articulat, urmând o cât se poate de firească evoluție cronologică, însumând aproape un secol de poezie. Compartimentarea pe epoci și generații, ordonarea substanței analitice într-o anumită succesiune sporește senzația de întreg, fără goluri semnificative: Dogmă și rezistență (despre șaizeciști), Evadarea în metaforă (capitol dedicat șaptezeciștilor), Democratizare și sincronizare (fascicule consacrate optzeciștilor) ș.a.m.d. Astfel, acolada analitică are la un pol prima carte (Oglinzi fermecate, 1927) a lui Liviu Deleanu, iar la celălalt, volumul lui Nicolae Popa O mie de ani cu fața la soare (2019).