Cu picioarele afară. Cincisprezece poeți flamanzi

„În fața provocărilor destinului, poeții buni redobândesc, îndeobște, un soi de sensibilitate romantică, dar nu una Biedermeier, facil-lirică, sentimentală și convențională, ci una înalt romantică, abisală, cu priză nemijlocită la adevărurile nepieritoare ale ființei. La fei se întâmplă și în cazul celui de-al treilea volum de versuri al lui Ghenadie Nicu – marile revelații aprofundează, inevitabil, discursul. Poetul nu mai „țopăie” pe un spalier din acante retorice, ci încearcă să construiască din cuvinte o scară, pentru a urca înapoi, spre lumină, din iadul suferinței sufletești și trupești. Nu, el nu mai caută răspunsuri și nici soluții și poezia lui vădește acest lucru, deși vechile reflexe manieriste pot disimula, în multe poeme, actul posesiei depline a certitudinilor. Își dorește doar să confere un sens, un sens ultim și lămuritor, „gropii aporetice” în care, mai devreme sau mai târziu, ne prăbușim cu toții. Și să i-l confere în singurul chip posibil, pe care l-a învățat de la marii cântăreți ai Nopții: prin poezie.” (Adrian Ciubotaru)

Deși autoarea avertizează din capul locului că Poezia BASA „nu este o istorie a poeziei române din Basarabia, nu este un eseu despre evoluția acestui gen literar în stânga Prutului și nici o monografie“, impresia generală pe care ți-o lasă volumul e de ansamblu bine gândit și bine articulat, urmând o cât se poate de firească evoluție cronologică, însumând aproape un secol de poezie. Compartimentarea pe epoci și generații, ordonarea substanței analitice într-o anumită succesiune sporește senzația de întreg, fără goluri semnificative: Dogmă și rezistență (despre șaizeciști), Evadarea în metaforă (capitol dedicat șaptezeciștilor), Democratizare și sincronizare (fascicule consacrate optzeciștilor) ș.a.m.d. Astfel, acolada analitică are la un pol prima carte (Oglinzi fermecate, 1927) a lui Liviu Deleanu, iar la celălalt, volumul lui Nicolae Popa O mie de ani cu fața la soare (2019).