Voci

Nicolae Esinencu şi Petru Cărare s-au bucurat în epocă de atenţia sporită a publicului cititor, ambii ilustrându-se pe latura ludică a poeziei. Cărare a îmbrăţişat ludicul parodic şi a cantonat, fără evoluţie, în stilistica prozodică tradiţionalistă, Esinencu, dimpotrivă, şi-a căutat „vocea” şi în formulele moderne, opinând în fond pentru ludicul ironic gen Marin Sorescu. În această căutare a sinelui, volumul Copilul teribil (1979) a fost decisiv pentru biografia sa literară, de atunci încolo poetul identificându-se emblematic cu titlul plachetei care îi aducea consacrarea, chiar dacă formula mult căutată se conturase în cărţile anterioare.Deşi a privit lumea prin dioptriile deformatoare ale ironicului, nostalgiile şi dramele prefigurate în poemele lui N. Esinencu sunt sincere, efervescente şi, uneori, cuceritoare. Părinţii, satul, fiii satului uşor dezorientaţi de larma indiferentă a oraşului, au fost frecvent evocaţi în lirica lui N. Esinencu. Scriitorul a perorat, zgomotos şi năvalnic, forţând ades ficţionalul, despre ecologia naturii şi natura sentimentelor umane, imaginând scene în care grotescul culminează în sublim, iar firescul eşuează în grotesc, personajele sale urcând pe funii la cer, păscând caii pe Lună sau coborând în infern să trateze cu dracii. Şi poezia de dragoste e de un erotism convulsiv, la cotele ludice ale domesticului, certurile trecând brusc în gingăşii şi invers. Poet al paradoxurilor, al sentimentelor-limită şi al situaţiilor inedite, N. Esinencu e prezent în această carte din colecţia „Primăvara poeţilor” cu întreaga gamă a preferinţelor sale tematice.