Proză, poezie și dramaturgie

Volumul Cât mai avem mâinile libere demonstrează încă o dată că Liliana Armașu e una dintre cele mai înzestrate poete de la noi. Poemele par scrise cu veninul realității în care nu încap trucajele, superficialitățile, histrionismul țipător, diletantismul prin care „strălucește” o anume poetică feministă cu specific local. Poezia ei e credibilă în totalitate, căci eroul liric nu pozează, nu imită suferința, durerea, dubitația, incertitudinea zilei de mâine, senzația sfâșietoare a eșecului vital, ci chiar trăiește în toate acestea dintr-odată. În plus, Liliana Armașu știe să regizeze stările eroinei sale, poemele având o evoluție într-un crescendo dramatic, dar și o rotunjime artistică bine conturată, adesea cu un final incitant.

                                                                                                      Eugen LUNGU

Jarmila Horáková reprezintă un fenomen unic în poezia cehă și română contemporană: este prima poetă cehă de limbă română, o limbă de care s-a îndrăgostit prin intermediul studiilor de specialitate. Dragostea ei pentru limba și literatura română este atât de puternică, încât se poate spune că a reinventat poezia pentru a o putea scrie în limba română, pe care și-a ales-o drept limbă de expresie pentru superbele sale poeme. Jarmila practică o poezie sobră, neîncărcată de imagini inutile, convingătoare în primul rând prin narativitatea, accesibilitatea și transparența ei, care o ajută să-și croiască fără probleme drumul către mintea, sufletul și inima cititorului, făcându-se simțită aici influența destul de semnificativă a unora dintre nouăzeciști, în special Anca Mizumschi, dar și a douămiiștilor, cu precădere Răzvan Țupa, Cosmin Perța sau chiar Ofelia Prodan (în cele mai bune momente ale sale). Mircea Dan Duță

Prin acest text Autorul, personaj el însuşi în Spinoza. Capricii, se situează polemic faţă de toată proza creată până la el, act de nebunie sau de eroism artistic. Fiindcă vrea să elaboreze un roman fără o istorie anume, deci un text care să nu poată fi povestit. Aşa că inventează câţiva naratori care îşi spun, fiecare dintre ei, partea lor de adevăr în ceea ce priveşte trama poliţistă care leagă segmentele disparate într-un lot comun: cine a ucis-o pe Emma B.? Se creează astfel un labirint narativ în care cititorul rătăceşte fără să aibă un fir al Ariadnei, adică un subiect de geneză clasică, în care toate să se rânduiască precum în prescripţiile seculare: expoziţie, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul. Totodată romanul are o evidentă miză textualizantă. Autorul, care poate fi Domnul B. sau poate chiar Val Butnaru, Autorul autor – în acest roman nimic nu e sigur, totul pluteşte în vag!... – adoptă frecvent un discurs autoreferenţial, implicând într-un fel şi cititorul în voit încâlcitul narativ, descoperindu-i acestuia urzeala tramei şi, dacă vreţi, devoalând secretele scrierii unui text de roman, dar şi nevralgiile ulterioare legate de recepţia critică a prozei respective. Ajuns la finalul romanului, cititorul va parcurge ultima frază, suprimată abrupt la jumătate (De fapt, fraza neterminată trimite spre începutul romanului, astfel sugerându-se ideea unui ciclu închis. Ori poate a unei reluări), şi se va trezi, uimit, într-o capcană dilematică. Deoarece va trebui să decidă pentru sine ce e cu acest roman care (pare!) lipsit de inerenţa unei fabule: e un răsunător eşec epic ori e o probă de mare virtuozitate literară? Opţiunea a doua va fi privilegiul unui cititor neapărat cult. Eugen Lungu

Volumul de față cuprinde 15 poeți flamanzi în viață, din toate generațiile, și propune un evantai de forme poetice dintre cele mai diverse, de la poezia așa-zis concretă a lui Mark Insingel la cea a rezonanțelor sociale a lui Charles Ducal, de la poezia livrescă a lui Erik Spinoy la cea prozaic-performativă a lui Andy Fierens, de la poezia intimist-minimalistă a lui Inge Braeckman la cea explozivă a lui Christophe Vekeman.

În romanul Abel Sanchez Miguel de Unamuno a adoptat tema biblică a cainismului, lărgind tema invidiei, recunoscând o dialectică între invidiat și invidios, care au nevoie mutuală unul de celălalt. Aici nu e vorba că există victime și călăi, ci că toți avem înăuntrul nostru un Cain și un Abel, supuși unei intimități tragice. În locul acestui destin tragic, Unamuno vine să propună caritatea și iertarea.

601 sau Valiza cu busole e ... un roman al capcanelor identităţii, construit în cheie confesivă şi (probabil) autobiografică, naratoarea fiind o (perpetuă) studentă din Republica Moldova la Bucureşti. Întreaga construcţie narativă nu e determinată de o logică cauzală sau temporală, ci doar de faptul că evenimentele sunt trăite de către naratoare, care îşi codifică experienţele şi căutările prin prisma „blestemului de a fi basarabeancă“. Bestemul doare, drama geopolitică e interiorizată fără rest şi trăită incredibil de intens.

"Oricât şi-ar propune autorul să rarefieze (minimalist) şi să prozaizeze (autenticist) spaţiile dezlocuite de universurile sale imaginare, poezia rămâne una densă ca semnificaţie şi discursivitate. Una barocă, adică, după cum îl ştiam. Poate cu nişte accente dramatice mai pregnante." (Mircea V. Ciobanu)

Libertatea omului e numai aparentă, în realitate, el se naşte cu frica animalică de moarte, o stare patologică de care nu-i atât de uşor să scapi.

Cartea este în fond un compendiu despre prostia omenească, ilustrată printr-un şir de întâmplări scurte, când dramatice, când tragice, dar de cele mai multe ori haioase. Protagoniştii acestor mici istorioare, uşor de citit şi uşor de memorizat, sunt, în primul rând, politicienii („Politica i-a atras întotdeauna mai ales pe ticăloşi”, spune resemnat autorul), venind apoi la rând alte categorii umane: poliţişti şi hoţi, miniştri şi prostituate, escroci politici şi jurişti şutitori, sadici şi masochişti, filosofi şi sinucigaşi, împăraţi şi gazetari, personaje din prezent şi din veacurile trecute. Autorul şi-a grupat tematic istorioarele, fiecare dintre ele dând în vileag o anume faţetă a eternei prostii. Scrise cu mult umor şi antren, aceste întâmplări vor constitui o lectură captivantă pentru oricine va avea curiozitatea să deschidă volumul lui M. Verşovski, emigrat în Canada din fosta URSS.

În drama Crimă la Paris Lucreția Bârlădeanu nu istorisește doar omorul odios pe care îl săvârșește un grup de conaționali în Orașul Luminilor. Ancheta – pe care a deschis-o poliția franceză și la care cititorul asistă cu răsuflarea întretăiată – îi permite autoarei să analizeze cauzele care au putut aduce niște oameni la condiția de bestii, îndemnându-ne să reacționăm prompt la răul din societate și să ne cultivăm sentimentul de empatie pentru semeni.

Vincent Tholomé s-a născut la Namur, pe 20 noiembrie 1965. Încă de la debutul său din 1999, şi-a făcut un nume ca performer de texte, alături de poeţii francezi Christophe Tarkos şi Charles Pennequin, coredactorii săi la revista Tombe Tout Court, mai tîrziu TTC. Ca şi tovarăşii săi de drum, acordă o mare atenţie argoului şi foloseşte deseori repetiţia ca proces stimulant. Vincent Tholomé şi-a făcut reputaţia de om de scenă; a făcut performance în compania muzicienilor, a videaştilor, a cîntăreţilor sau a altor autori performeri, atît în Belgia cît şi în străinătate. Totodată, face parte împreună cu Laurence Vielle, Christian Duray, Dominique Massaut, Frédéric Saenen, Mathieu Ha şi Daniel Hélin din „Big Band de Littératures féroces“. S-a făcut remarcat încă de la publicarea volumului Bang! (2000). Alte volume notabile sînt Tout le monde est quelqu'un (2007)/ Toată lumea este cineva, Kirkjubaejarklaustur (2007) şi Cavalcade (2012)/ Cavalcada. În 2011, a primit Premiul Trienal de Poezie al Comunităţii Franceze, pentru volumul The John Cage Experiences (2007)/ Experienţele lui John Cage. MON ÉPOPÉE / EPOPEA MEA (2020) este un volum experimental, jucăuș-repetitiv, ca într-o ritornelă, plin de miez și fantezie. E un text poetic abracadabrant, care te cucerește și te intrigă totodată, ținîndu-ți vie atenția în permanență. nu că petrzhak / corpolentul petrzhak / ar fi spus totul despre stepele sale / despre peluzele sale interioare / ci petrzhak / corpolentul petrzhak neputînd să se abțină a rosti spuse zile și zile în șir / corpolentul petrzhak rostind / mai întîi / trei zile în șir / spuse referitoare la stepele sale / din epopeea sa / apoi revenind / fără vreun motiv anume / zile și zile în șir / o dată în plus / asupra solurilor a olgăi bushueva și a biscuiților sovietici / preferînd să rostească / zile și zile în șir / spuse despre soluri / despre starea solurilor / apoi rostind spuse referitoare la olga bushueva / apoi rostind iar spuse referitoare la biscuiții sovietici / etc. / etc. / konstantin petrzhak / nu știu de ce / petrecînd zile și zile în șir a rosti spuse / dimineața / la cantina centrului / referitoare la soluri la olga bushueva și la biscuiții sovietici mai degrabă decît să rostească spuse despre stepele și peluzele sale interioare / revenind totuși asupra lor / dar după zile și zile în șir / fără vreun motiv anume / Vincent Tholome

„Val Butnaru a intrat în ziaristică nu pe porţile înguste ale micului „fapt divers”, ci a atacat din start marile noastre probleme istorico-sociale. Romancierul Val Butnaru se arată în continuare preocupat de aceleaşi stringenţe istorice. “Patimile după Iov” este romanul-frescă ce ne lipsea şi pe care îl aşteptăm de mult. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). Ucigătoarele zigzaguri ale istoriei – a doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Acolada narativă cuprinde câteva generaţii ale acestei dinastii: de la stră-străbunicul Ioan Iov, „care a votat Unirea Principatelor în 1859”, până la ultimul vlăstar, Mitru, ziarist ce transmite ştiri pentru Europa Liberă în toiul luptelor cu separatiştii transnistreni. Romanul are două mize livreşti distincte: una biblică, profund simbolică, reangajând mitul lui Iov, omul care avea de toate şi trăia în îndestulare, preamulţumit de norocosul său destin. La un moment dat însă binele se întoarce în antipodul său, Iov fiind lovit de toate nenorocirile. I se ia pe rând totul, personajul fiind supus celor mai devastatoare suferinţe. Proza lui Val Butnaru reactivează parcă scenariul biblic, blestemul abătându-se asupra întregului neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu. Nicio pacoste posibilă nu-i ocoleşte: jaful, violul, exilul, trădarea, recluziunea, barbaria străinului şi ticăloşia aproapelui, dezrădăcinarea etnică etc., etc. Dincolo de această pistă veterotestamentară, există o alta, cultă, de ordin strict literar, prin discreta şi aluziva referire – mai mult în subtext – la celebrul Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Numai că ceea ce pentru sublocotenentul Drogo era o iluzorie ameninţare (pe care tânărul militar şi-o dorea febril!), pentru ţăranii din Bisericuţa invazia e un pericol cât se poate de iminent – „tătarii” năvălesc periodic aducând cu ei pârjol şi înjosire. Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.” Eugen Lungu

Un scriitor care a scris doar la negru, fără să-și semneze cărțile, se revoltă, vrea să plece, să fugă din asociația secretă unde se scriu cărți și pentru autorii ce încă nu s-au născut. Psihologia personajului care a scris mereu pentru alții este surprinsă între încercările fragmentare, poetice, dramatice de a-și exprima revolta și viața sentimentală a unei tinere/bătrâne femei (uneori și robot), care vrea să-și schimbe condiția. Romanul Negrissimo a obținut Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, la prima sa ediție, tot la Editura ARC, în 2003.

Tudor Marin (25 ianuarie 1945 – 26 mai 2017) nu are o bibliografie prea bogată, printre cărţile publicate reţinându-se Un cer înalt de toamnă lungă (1985) şi, recent, Norii lui Magellan (2016). În sertar i-au rămas însă mai multe scrieri, printre care şi O logodire în zori, nuvelă inedită. Titlul prozei e uşor parodic, de altfel întreg subiectul e pigmentat cu umor şi ironie, bine calibrate. Discursul e de la persoana I singular, naratorul povestind păţania sa, dar mai ales a colegului său, Anghel Alai, vedetă în devenire, interpret de estradă tot mai îndrăgit, prezent adesea la televiziunea moldovenească, la radio, aflându-se mereu în turnee, cu concerte prin sate şi la taberele de câmp. Ambii tineri se lansează într-o aventură neobişnuită, urcând în primul tren care soseşte în gară. Ajunşi într-un sat oarecare, nimeresc din întâmplare la o nuntă, unde sunt luaţi drept rude. Ce-a urmat, cititorul va afla parcurgând cartea. Subiectul nuvelei e plin de antren şi uimeşte prin neprevăzutul întâmplărilor.

Deși autoarea avertizează din capul locului că Poezia BASA „nu este o istorie a poeziei române din Basarabia, nu este un eseu despre evoluția acestui gen literar în stânga Prutului și nici o monografie“, impresia generală pe care ți-o lasă volumul e de ansamblu bine gândit și bine articulat, urmând o cât se poate de firească evoluție cronologică, însumând aproape un secol de poezie. Compartimentarea pe epoci și generații, ordonarea substanței analitice într-o anumită succesiune sporește senzația de întreg, fără goluri semnificative: Dogmă și rezistență (despre șaizeciști), Evadarea în metaforă (capitol dedicat șaptezeciștilor), Democratizare și sincronizare (fascicule consacrate optzeciștilor) ș.a.m.d. Astfel, acolada analitică are la un pol prima carte (Oglinzi fermecate, 1927) a lui Liviu Deleanu, iar la celălalt, volumul lui Nicolae Popa O mie de ani cu fața la soare (2019).

Volumul „Penele pestrițe ale cocoșului. Cincisprezece poeți francofoni din Belgia” continuă seria de antologii de poezie a Editurii Arc (în care mai intră „Cu picioarele afară. Cincisprezece poeți flamanzi” și „Poetule, piaptănă-ți părul. Cincisprezece poeți neerlandezi”). Cititorului i se propune o selecție de poeme aparținând unor autori ce fac parte din generații diferite (Colette Nys-Mazure, decanul de vârstă al cărții, s-a născut în 1939, iar Gioia Kayaga, cea mai tânără dintre poeții antologați, în 1990) și practică formule poetice dintre cele mai diverse. Prefața și medalioanele biobibliografice semnate de Jan H. Mysjkin, dar și traducerea impecabilă făcută de poeta Doina Ioanid, în colaborare cu antologatorul, ne ajută să descoperim poezia a cincisprezece autori (din a doua jumătate a secolului XX) care s-au născut în Belgia, scriu în limba franceză și, dincolo de invocatele „probleme de identitate”, dau dovadă de real talent.

Culegerea de versuri „Când lumina se clatină” este o nouă carte semnată de Ana Rapcea, care a debutat la Editura ARC, în celebra colecție “Prima verba”, cu volumul “Dumnezeu răstoarnă clepsidrele” (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2000). Este o poezie scrisă cu nerv, cu multă suferință (legată de pierderea mamei), dar și cu multă tandrețe, mult jinduită de autoare și transferată, subtil, în planul literaturii, ca un fel de recompensă pentru o viață trăită în do minor. „Dacă n-ai fi, clipă de clipă, lovit în tâmple, în coaste/ De acești pereți, până la cer, de carne sfârtecată,/ Probabil ai adormi. Ai dormi…// Însă veghea trebuie dusă până la capăt…” O carte de poezie care se reține.

Antologia „Poetule, piaptănă-ți părul!” însumează cincisprezece poeți neerlandezi contemporani: de la Cees Nooteboom, născut în 1933, până la Hannah van Binsbergen, născută în 1993. Între cei doi, descoperim poeți diferiți, precum K. Schippers (care vine dinspre Dada), H.C. ten Berge și Arnoud van Adrichem (buni cunoscători ai poeziei din SUA), Menno Wigman (mlădiță a „fin de siècle”), Marije Langelaar (venită dinspre artele plastice)... În prefața volumului, Jan H. Mysjkin descrie evoluția poeziei neerlandeze, de la poezia experimentală a anilor ´50 până la poezia Generației 2000 din Țările de Jos. De-a lungul deceniilor, se regăsesc succesiv tendințe neorealiste, neoromantice, postmoderne, scenice ș.a. Antologia oferă o panoplie de forme diverse, chiar contradictorii, fără a avea parti-pris-uri. Dacă poezia neerlandeză a fost dominată o jumătate de secol de certuri între poetici rivale, începând cu noul mileniu, descoperim un peisaj multiplu, dinamic și pașnic. Tatjana Daan, directoare a Festivalului Poetry International de la Rotterdam din 1996 până în 2003, susținea că „poezia neerlandeză s-a lărgit enorm la nivelul limbajului și al tematicii. Poezia nu mai este condamnată la a sta pe un raft izolat în librăriile bune. Tradiția unei arte orientate spre scriitură, care are drept țintă un public-cititor, continuă cu o forță intactă, însă, grație poeților care se adresează mai degrabă unui public-auditoriu, poezia nu mai este destinată preponderent specialiștilor literari sau academicienilor. Poezia a devenit mai vizibilă, a obținut o audiență mai largă.”