Proză, poezie și dramaturgie

Prin acest text Autorul, personaj el însuşi în Spinoza. Capricii, se situează polemic faţă de toată proza creată până la el, act de nebunie sau de eroism artistic. Fiindcă vrea să elaboreze un roman fără o istorie anume, deci un text care să nu poată fi povestit. Aşa că inventează câţiva naratori care îşi spun, fiecare dintre ei, partea lor de adevăr în ceea ce priveşte trama poliţistă care leagă segmentele disparate într-un lot comun: cine a ucis-o pe Emma B.? Se creează astfel un labirint narativ în care cititorul rătăceşte fără să aibă un fir al Ariadnei, adică un subiect de geneză clasică, în care toate să se rânduiască precum în prescripţiile seculare: expoziţie, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul. Totodată romanul are o evidentă miză textualizantă. Autorul, care poate fi Domnul B. sau poate chiar Val Butnaru, Autorul autor – în acest roman nimic nu e sigur, totul pluteşte în vag!... – adoptă frecvent un discurs autoreferenţial, implicând într-un fel şi cititorul în voit încâlcitul narativ, descoperindu-i acestuia urzeala tramei şi, dacă vreţi, devoalând secretele scrierii unui text de roman, dar şi nevralgiile ulterioare legate de recepţia critică a prozei respective. Ajuns la finalul romanului, cititorul va parcurge ultima frază, suprimată abrupt la jumătate (De fapt, fraza neterminată trimite spre începutul romanului, astfel sugerându-se ideea unui ciclu închis. Ori poate a unei reluări), şi se va trezi, uimit, într-o capcană dilematică. Deoarece va trebui să decidă pentru sine ce e cu acest roman care (pare!) lipsit de inerenţa unei fabule: e un răsunător eşec epic ori e o probă de mare virtuozitate literară? Opţiunea a doua va fi privilegiul unui cititor neapărat cult. Eugen Lungu

În drama Crimă la Paris Lucreția Bârlădeanu nu istorisește doar omorul odios pe care îl săvârșește un grup de conaționali în Orașul Luminilor. Ancheta – pe care a deschis-o poliția franceză și la care cititorul asistă cu răsuflarea întretăiată – îi permite autoarei să analizeze cauzele care au putut aduce niște oameni la condiția de bestii, îndemnându-ne să reacționăm prompt la răul din societate și să ne cultivăm sentimentul de empatie pentru semeni.

„Val Butnaru a intrat în ziaristică nu pe porţile înguste ale micului „fapt divers”, ci a atacat din start marile noastre probleme istorico-sociale. Romancierul Val Butnaru se arată în continuare preocupat de aceleaşi stringenţe istorice. “Patimile după Iov” este romanul-frescă ce ne lipsea şi pe care îl aşteptăm de mult. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). Ucigătoarele zigzaguri ale istoriei – a doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Acolada narativă cuprinde câteva generaţii ale acestei dinastii: de la stră-străbunicul Ioan Iov, „care a votat Unirea Principatelor în 1859”, până la ultimul vlăstar, Mitru, ziarist ce transmite ştiri pentru Europa Liberă în toiul luptelor cu separatiştii transnistreni. Romanul are două mize livreşti distincte: una biblică, profund simbolică, reangajând mitul lui Iov, omul care avea de toate şi trăia în îndestulare, preamulţumit de norocosul său destin. La un moment dat însă binele se întoarce în antipodul său, Iov fiind lovit de toate nenorocirile. I se ia pe rând totul, personajul fiind supus celor mai devastatoare suferinţe. Proza lui Val Butnaru reactivează parcă scenariul biblic, blestemul abătându-se asupra întregului neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu. Nicio pacoste posibilă nu-i ocoleşte: jaful, violul, exilul, trădarea, recluziunea, barbaria străinului şi ticăloşia aproapelui, dezrădăcinarea etnică etc., etc. Dincolo de această pistă veterotestamentară, există o alta, cultă, de ordin strict literar, prin discreta şi aluziva referire – mai mult în subtext – la celebrul Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Numai că ceea ce pentru sublocotenentul Drogo era o iluzorie ameninţare (pe care tânărul militar şi-o dorea febril!), pentru ţăranii din Bisericuţa invazia e un pericol cât se poate de iminent – „tătarii” năvălesc periodic aducând cu ei pârjol şi înjosire. Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.” Eugen Lungu

Un scriitor care a scris doar la negru, fără să-și semneze cărțile, se revoltă, vrea să plece, să fugă din asociația secretă unde se scriu cărți și pentru autorii ce încă nu s-au născut. Psihologia personajului care a scris mereu pentru alții este surprinsă între încercările fragmentare, poetice, dramatice de a-și exprima revolta și viața sentimentală a unei tinere/bătrâne femei (uneori și robot), care vrea să-și schimbe condiția. Romanul Negrissimo a obținut Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, la prima sa ediție, tot la Editura ARC, în 2003.

Romanul „Ultima bătălie pierdută” semnat de Iurie Bodrug este, putem spune, o radiografie a societății moldovenești din ultimii treizeci de ani, în care autorul scoate în evidență toate problemele cu care ne-am confruntat (și ne mai confruntăm) noi, românii din Basarabia, în această turbulentă și confuză perioadă de timp. Războiul din Transnistria, declanșat în martie 1992 de forțele separatiste proruse, este un subiect bine punctat în carte, romancierul încercând să ne arate, ducându-ne imaginar chiar pe linia I a frontului, realitatea netrucată a acestui măcel: o armată națională abia formată și absolut nepregătită pentru lupte, voluntari trimiși pe front fără arme și lăsați în voia sorții, lipsa unei strategii de apărare din partea conducerii de atunci a Republicii Moldova, care nu a știut să facă mai mult pentru combatanți decât să le trimită, în plină luptă, cântăreți în loc de o mâncare caldă, pentru a-i face să uite de frică și moarte etc., etc. Sărăcia, afacerile murdare, corupția, crimele organizate, dezordinea, hoția, protestele înscenate de anumiți politicieni în numele democrației, migrația spre o lume mai bună – toate aceste mizerii care mai apasă asupra noastră sunt oglindite pe larg în romanul lui Iurie Bodrug, amintindu-ne încă o dată că trăim undeva, la marginea civilizației, și marile noastre speranțe de altă dată au luat, din păcate, forma unor amarnice iluzii deșarte. Amintim că Iurie Bodrug a debutat la Editura ARC în 1997, cu volumul de proză scurtă Flori pentru urșii albi, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Lucrarea „Apusul unei biciclete” cuprinde mai multe povestiri scrise de autor în ultima perioadă. În prozele lui Nicolae Spătaru, naraţiunea se aşază firesc, limpede, elegant. Atunci când faptele par a fi previzibile, autorul, pentru a amplifica tensiunea epică, are grijă să strecoare umbra enigmei, a vagului, sau să „teleporteze” acţiunea şi personajele în zonele fantasticului sau oniricului. Nuvelele lui N. Spătaru par a fi scrise dintr-o respiraţie, iar ironia, umorul subtil, magicul, dialogurile credibile şi bine orchestrate dau prozelor un farmec aparte.

„Mireasa din Kabul” pune pe tapet o temă delicată şi sensibilă: experienţa amară, situaţia dramatică a femeilor care au lucrat în armată, concret în războiul din Afganistan. Nu mai e un secret că situaţia lor la război a fost de multe ori mult mai dură decât a soldaţilor bărbaţi. Pentru că o femeie aflată într-o zonă de conflict dintr-un motiv sau altul se confrunta (ontologic?) cu două pericole: primul e pericolul morţii şi al doilea, hărţuirea sexuală din partea superiorilor şi a soldaţilor. Culmea e că mai există și un al treilea pericol: să treci în ochii societății printr-o depreciere morală. Cum a depășit Margareta, eroina romanului, toate aceste riscuri, aflați din paginile cărții, în care aventura se îmbină cu bucuriile dragostei, iar cruzimile unui război pe viață și pe moarte cu eticul și căldura umană.